Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Creez spațiu prielnic pentru oameni care au trăit ani la rând în modul de supraviețuire și îi însoțesc spre întregire, nu reparați, ci împăcați cu ceea ce sunt. În peste douăzeci de ani de practică am avut oportunitatea să observ că oamenii nu se schimbă când înțeleg experiențele trăite, ci când înțeleg că ce li s-a întâmplat nu e totuna cu cine sunt cu adevărat. Acolo, în distincția asta, se produce transformarea.

Nu ești greșit. N-ai fost niciodată. Ai dus doar prea mult, prea multă vreme, și ai uitat că, sub tot ce ai adunat ca să supraviețuiești, esențialul din tine e întreg și n-a plecat nicăieri.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Oamenii presupun, în general, că un psiholog știe să repare cu o șurubelniță magică stricăciunile sufletului. De fapt, pe psiholog îl pregătesc propriile experiențe, ele îl fac în stare să rămână alături de omul pe care îl însoțește. Resursa mea cea mai puternică nu stă în minte și nici în literatura de specialitate, ci în ce am trăit, am pierdut și am reconstruit după momentul în care viața mi s-a împărțit în înainte și după. Cărțile mi-au dat cadrul, viața mi-a dat înțelegerea, dar ce contează cu adevărat e să poți sta lângă un om în suferința lui, până când reușește să o integreze.

Și, ca să fie tabloul complet: sunt de fapt un berbec încăpățânat. Blândețea cu care lucrez e reală, doar că, pe dinăuntru, e și multă îndârjire.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

Lucrasem șapte ani cu copii bolnavi de cancer. Apoi m-am mutat în alt oraș și am acceptat un post într-un departament de sănătate și securitate în muncă, într-o fabrică. Sarcina mea era să întocmesc documente, nu să însoțesc oameni.

Momentul a venit la un audit. Am fost întrebată direct dacă avem cazuri de TBC. Am confirmat că da și am explicat cum se face o anchetă epidemiologică. Apoi am aflat că anchetele pe care le văzusem cu ochii mei nu mai erau acolo. Iar deranjul nu era că existau bolnavi, ci că eu spusesem asta cu voce tare.

Am mai rămas patru luni. Dar din ziua aceea am știut că nu pot rămâne într-un loc unde oamenii sunt lăsați să dispară, chiar și numai din hârtii.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Am ajuns psiholog școlar pe vremea când postul acesta era încă un pionierat. Nu exista un model de urmat și nu toată lumea credea că un psiholog are ce căuta într-o școală. Am ales să rămân și să construiesc, fără nicio garanție că va folosi cuiva.

Ce m-a ținut acolo au fost chiar adolescenții. Îmi amintesc un băiat de șaptesprezece ani, într-a unsprezecea. Fuma de vreo cinci ani și ajunsese să fumeze destul de mult. La o ședință am făcut împreună o analiză a comportamentului, avantaje și dezavantaje, din mai multe unghiuri, până la consecințele de lungă durată asupra sănătății. Ce l-a mișcat, însă, a fost partea cea mai concretă: cât îl costă fumatul într-o zi, într-o lună, într-un an, în cinci ani. Când a văzut că suma se apropia de prețul unei case în satul lui, a rămas tăcut. Nu cifra l-a oprit, ci faptul că nimeni nu-i arătase până atunci lucrurile așa. Părinții care bănuiau că fumează îi interziceau. Profesorii, la fel. Nimeni nu-i pusese în față ce ar câștiga dacă s-ar opri, doar ce n-are voie să facă.

Am înțeles atunci că cel mai important lucru pe care îl învață un copil în cabinetul psihologului școlar nu e o tehnică, ci ceva simplu: că poate cere sprijin, că nu e nevoit să rămână singur cu ce îl apasă și că cineva îi poate deschide o perspectivă pe care singur n-o vedea. Iar asta e un câștig real pentru un tânăr aflat în plin proces de a-și clădi personalitatea, un proces care, în cel mai bun caz, îl duce spre echilibru.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai mult m-a costat să rămân dreaptă. Așteptarea era să trec cu vederea peste ceva ce nu era nici tocmai legal, nici corect. Am ales să nu o fac și să rămân la ceea ce se cuvenea.

Am fost dată la o parte. Iar ceea ce părea atunci o pierdere în plan profesional s-a dovedit, de fapt, un început: mi-am mutat treptat greutatea spre practica privată și spre partea din munca mea care înseamnă să creez și să scriu. Acolo mi-am găsit locul, și, odată cu el, mai mult timp și mai multă energie pentru viața personală.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Cel mai prost sfat pe care îl aud repetat e că îți poți „manifesta” viața dorită doar schimbând modul în care gândești, vizualizează, repetă afirmații, reprogramează-ți mintea, și realitatea se va rearanja. Sună eliberator. În practică, face rău. Îndemnul de a-ți „reprograma sinele” pornește de la o presupunere greșită: că sinele de acum e o eroare de corectat. Dar când îți spui că trebuie să devii altcineva ca să meriți viața pe care o vrei, nu te transformi, te desparți de tine. Pui o versiune „pozitivă”, lustruită, peste una pe care o consideri defectă. E o splitare, nu o integrare. Iar ce refuzi în tine nu dispare fiindcă gândești frumos, rămâne acolo, ignorat, și odată cu el, chiar esența din care ai fi putut crește.

Și mai e unul, la fel de răspândit, dar mai puțin vizibil: tendința de a pune etichetă pe orice. Un om trece printr-o pierdere și e „în depresie”. Un copil e neliniștit și trebuie „diagnosticat”. Uităm că suferința face parte din viață, nu e mereu o boală. Eu cred exact pe dos: cei mai mulți oameni care vin la mine nu au nimic stricat, au trecut prin ceva greu și au nevoie să fie însoțiți, nu clasificați.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Sincer? Nu mă opresc. Când mă blochez, tendința mea e să fac ceva, de obicei reiau un lucru rămas neterminat sau mă mut la un proiect care mă așteaptă. Nu stau cu blocajul în față, privindu-l; mă apuc de altceva concret și mă pun în mișcare.

Am învățat de mică că munca e, pentru mine, un loc sigur, locul unde mă simțeam în stare atunci când, în rest, nu mă simțeam. Recunosc că lucrez și acum mult și mă implic în multe proiecte deodată, deși cu timpul am învățat să fiu mai flexibilă. Și am ajuns să văd și partea cealaltă: că uneori „a face” e felul meu de a nu sta cu ce e greu.

Dar tot acolo, în gestul concret, mi se limpezește și mintea. De cele mai multe ori, la lucrul de la care fugisem mă întorc altfel, mai așezată.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?

Eu sunt născută și crescută la munte, așa că sfatul acesta vine dintr-un loc pe care îl cunosc bine: găsește o pădure sau o apă și petrece o parte din zi acolo. Nu-ți trebuie decât bani de drum până la pădure sau până la parc, dacă nu poți ajunge pe jos. Descalță-te și stai cu tălpile direct pe pământ, pe iarbă sau pe nisip, pielea în contact cu pământul. Stai în liniște. Nu ca să rezolvi ceva, nu ca să „lucrezi” la tine, doar ca să-ți hrănești sufletul cu ce e viu în jur.

Pare prea simplu ca să conteze, și tocmai de asta funcționează. Când te blochezi, mintea vrea să facă și mai mult, să analizeze, să forțeze, să găsească răspunsul. Un loc cu pădure sau apă îți cere exact opusul: să nu faci. Iar liniștea și pământul de sub picioare fac o muncă tăcută pe care mintea, singură, n-o poate face. Uneori, cel mai important pas înainte e o zi în care nu împingi nimic, și lași ceva să se așeze de la sine.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Cartea ar fi „Omul în căutarea sensului”, a lui Viktor Frankl. Nu pentru concluzia ei, pe care o citează multă lume, ci pentru o mutare pe care a făcut-o în felul meu de a lucra: nu atât ce ni se întâmplă contează, cât ce alegem să facem cu ceea ce ni se întâmplă.

Ideea aceasta a schimbat întrebarea cu care încep. Când suferim, ne întrebăm firesc „de ce mie?”, o întrebare care nu deblochează nimic. Frankl m-a ajutat să trec la „ce fac cu ce mi s-a întâmplat?”, o perspectivă din care putem evolua.

Cu timpul, ideea a devenit un fel de a privi. Când ne apropiem de o problemă, putem alege să nu fim ca un medic legist, care constată ce e stricat și dă un verdict. Putem alege să fim ca un medic imagist, care lucrează cu o lumină fină, ca un RMN, o lumină care nu judecă, ci explorează: identifică felul în care corpul și sufletul au muncit ca să ne protejeze cândva și ceea ce, azi, ne ține pe loc. De acolo putem discerne ce păstrăm și la ce renunțăm. E diferența dintre a ne condamna trecutul și a-l cunoaște, și cam tot ce suntem poate porni de aici.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Nu e o aplicație și nici o notiță, e o practică pe care o folosesc și pe care le-o sugerez și oamenilor cu care lucrez. Îi spun „gândul zilei”.

Pornește de la o recunoaștere simplă: viața o să vină, în fiecare zi, cu provocări și solicitări. Nu pot schimba asta. Dar pot alege ca, pentru câteva zeci de secunde, în loc să mă las trasă în tot ce apasă, să mă orientez spre resursele mele. Nu e gândire pozitivă care ignoră situația și nu e „manifestare”, nu-mi spun că totul e bine și nici nu-mi imaginez că realitatea se va rearanja dacă mă gândesc frumos. E mai degrabă un fel de a-mi pregăti corpul să se îndrepte spre ce mă susține, înainte ca ziua să mă ducă automat spre ce mă epuizează.

Concret, funcționează așa: dimineața aleg un gând și mi-l formulez, la început chiar încurajez să fie scris. Apoi, peste zi, îl repet în minte de două-trei ori, în momente diferite. Durează douăzeci-treizeci de secunde, nu trebuie să faci nimic altceva, doar să-l spui și să observi ce simți. Gândul se plantează dimineața și se întărește de două-trei ori peste zi, înainte ca oboseala să-l acopere.

Pare mărunt, și tocmai asta e ideea. Rezistența care ne oprește să creăm sau să facem un pas e aproape întotdeauna o voce, „nu e destul de bun, nu sunt gata”. N-o combați cu un efort mare, o dată; se înmoaie cu o voce mică, aleasă intenționat, repetată zilnic. Exemplu: „Astăzi aleg să mă împrietenesc cu frica. Frica este doar un sentiment, azi sunt atentă la ce mă învață și merg înainte.”

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?

Richard Rohr, călugăr franciscan. Ce-mi oferă nu e o idee nouă, ci ceva mai rar și, pentru mine, mai prețios: o confirmare, în limbaj spiritual și cu o viață de practică contemplativă în spate, a direcției pe care eu nădăjduiesc să o duc mai departe. Când scrie despre „critica sacră” a profeților, descrie drumul de la furie la tristețe și, în cele din urmă, la compasiune, care recunoaște întregimea în loc să condamne.

Iar ceea ce el confirmă, în fond, are o rădăcină mai veche, pe care o regăsim la Carl Gustav Jung: devenim întregi nu tăind din noi ce ne displace, ci integrând tocmai ce am respins, partea pe care am împins-o deoparte. Nu întregești condamnând ce e stricat; întregești recunoscând. Rohr o spune în limbajul credinței, Jung în cel al psihicului, dar amândoi arată spre aceeași direcție: întregirea adevărată e cea care nu lasă nimic afară.

Îl urmăresc pe Rohr tocmai fiindcă nu caut idei noi, ci temeiuri, într-o lume a zilei de azi, atât de fracturată.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie din ultimii ani n-a fost una pe care am cântărit-o la rece. A fost decizia de a recunoaște, întâi față de mine, că am și eu limitări. Că nu le pot duce pe toate.

Am ajuns acolo analizându-mi forma corpului, așa cum analizez corpul unui om cu care lucrez. Și m-am oprit la umerii lați, umeri făcuți să care, un spate încordat de ani de dus. Ani la rând l-am și folosit exact așa: am cărat, am dus, m-am ocupat să rezolv. Uitându-mă la mine, am înțeles cât purtam de fapt, și că nimeni nu-mi ceruse să car chiar totul, singură.

Așa am luat decizia, nu dintr-un curaj hotărât, ci recunoscând ce vedeam: că am nevoie să mă las văzută și vulnerabilă, nu doar puternică. Că a fi întreagă nu înseamnă a duce totul, ci a-mi da voie și să cer, inclusiv ajutor.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Toată lumea crede că omul curajos e cel puternic, care nu se teme și nu se clatină. Eu am învățat exact pe dos: fragilitatea nu e opusul curajului, e chiar locul din care crește.

Multă vreme am crezut și eu că a fi curajoasă înseamnă să fiu tare, să nu arăt nicio fisură. Acum știu că cei mai curajoși oameni pe care i-am întâlnit nu sunt cei care nu simt frica, ci cei care își dau voie să se simtă fragili și nu se prefac de neclintit.

Și curajul, așa cum îl văd acum, nu e un gest mare și spectaculos. E ceva mult mai tăcut: să treci prin etapele vieții, prin schimbare, prin pierdere, prin tot ce nu poți controla, simțindu-te fragilă, și totuși mergând înainte.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Sunt un om al acțiunii, zodia berbec, dacă tot vorbim de firea mea. Concret, se vede în ce fac când lucrurile merg prost. Nu mă canalizez pe cine e vinovat. Din prima, întrebarea mea nu e „cine a greșit?”, ci „ce putem repara, sau cât din situație se mai poate salva?”.

Diferența dintre mine și cineva care așteaptă e chiar aici. Cel care așteaptă are nevoie întâi de certitudine. Eu sar peste ele, nu am nevoie să știu că iese ca să încep. Încep cu ce se poate face acum și las restul să se limpezească din mișcare.

Asta înseamnă, pentru mine, concret, să merg fără garanții: să mă apuc de reparat înainte să am certitudinea că se poate repara. Cine caută garanția vrea să știe rezultatul dinainte. Eu am învățat că rezultatul se naște din pasul făcut, nu invers.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Nu aștepta să te simți pregătit. Ceea ce cauți nu e în afara ta, de dobândit, e înăuntru, de recunoscut. A fost acolo tot timpul, niciodată pierdut. Ai voie să începi acum, exact așa cum ești.